In 2014 am vazut o postare pe social media cu un motan care avea ochii incrucisati si i-am dat like paginii ( Motanul Lentila). Atunci mi-am promis ca intr-o zi voi avea si eu o astfel de comoara cu ochii sui, care sa-mi incalzeasca diminetile, sa fie acolo cu mine, cand ajung acasa sa simt ca ma asteapta cineva cu nerabdare sa-si astearna blanita pe hainele mele, ca un semn pretios de iubire si multumire.
Ce i-as fi oferit? Doar o casa… doar o casa pentru toate lucrurile astea minunate!
Ce oferim noi, oamenii, si ce primim in schimb!
Nu-i asa ca e priceless?
Dupa un an am vazut o alta postare. Un amarat al strazii, care traia in jurul unui bloc din Militari, implorand dupa mancare si apa, atat de speriat de oameni incat i-au trebuit cateva saptamani sa se increada in salvatoarea lui.
Si-am zis pas! Cu siguranta va fi adoptat si va gasi o casa perfecta! E prea frumos! N-am nicio indoiala! E atat de frumos incat sigur sigur cineva se va indragosti iremediabil de el si-l va lua acasa!
In plus, avea sute de share-uri. Trebuie sa fii nebun sa nu-l fi vazut si sa nu fi iubit creatura asta cu ochii aia sui intr-o clipa.
Dupa cateva zile, sora mea, stiind de promisiunea pe care mi-o facusem cu un an in urma, mi-a trimis link-ul. I-am zis ca stiu despre cazul lui, dar ca eram sigura ca va fi luat in prima secunda si ca nu m-am gandit o clipa ca n-ar avea noroc sa se intample asta. In acel moment, am decis sa-l ajut macar cu o camera, in cazare temporara si dupa o vreme sa decid.
Am contactat-o pe fata care postase despre cazul lui si mi-a spus ca el era inca pe strada, ca inca nu gasise niciun loc pentru el si ca nu a avut nicio cerere de adoptie serioasa. Atunci mi-am zis ca trebuie neaparat sa fac ceva pentru el. Am rugat-o sa-l puna undeva in siguranta sau sa ii gaseasca o cazare temporara pana mut muntii sa-l aduc la mine, din Bucuresti in Bacau.
In urmatoarele 2 zile, am avut un transport care pleca din Bucuresti si trebuia sa ia din Bacau, de la mine, 6 catei si sa ii duca acasa in Anglia. Astfel, l-am intrebat pe transportator daca poate sa ia si o pisica din Bucuresti care trebuie sa ajunga in Bacau si am primit un raspuns afirmativ.
Acum el era in siguranta si i-am pus in legatura pe transportatori cu familia temporara pentru a se putea intalni si a face pretioasa “tranzactie”.
Da, stii ca uneori cand vrei sa faci bine, ai obstacole… Ceva nu merge bine, parca trebuie sa platesti pentru un strop de bine, trebuie sa treci niste teste, ca sa meriti lucrurile alea bune. Si am observat asta si in cazul de fata: eu luptandu-ma sa gasesc solutii pentru a-l transporta in Bacau, salvatoarea sa gaseasca o cazare temporara, motanul sa suporte atatia kilometri pe drumuri, mult mai multi decat ne-am fi asteptat, pentru ca ruta s-a schimbat in toiul noptii, astfel ca el a parcurs 600 de km fata de aproape 300 cat ar fi trebuit.
Am fost atat de emotionata ca n-am putut dormi toata noaptea. Masina a ajuns la 6 dimineata. Am organizat si transportul celor 6 catei de la fosterul de langa Bacau, in oras, in asa fel incat la ora 6 sa fim prezenti cand ajung cei de la transport. Dupa ce am pus puiutii in custile care ii duceau spre casutele perfecte, l-am luat pe motan.
Acela a fost momentul in care l-am vazut pentru prima data live. A fost foarte emotionant… un motan de 6-7 luni, speriat, mirosind a motan in calduri, fara vreo vaga idee despre cum sta treaba cu litiera. Prima saptamana a fost o experienta pentru mine. Stropea peste tot in casa, numai in litiera nu. :)) Iti poti imagina mirosul din casa… Dar cu rabdare am reusit!
Dupa o saptamana plina de aventuri, am decis sa facem programarea la veterinar pentru sterilizare, ca nu eram niciunul dintre noi ok cu situatia. Asa ca am sunat medicul, l-am intrebat daca ne poate programa pentru interventie si a facut-o pentru a doua zi.
Ajunsi la clinica, doctorul ne astepta. Am reusit sa-l scot din cusca, i-a facut prima injectie si apoi mi-a cerut sa astept in camera alaturata, cat timp el se ocupa de motan. Am asteptat vreo 15 minute, apoi a venit cu el, gata sterilizat. I-am multumit si am plecat.
Am ajuns acasa, recuperarea a fost lenta, dar a doua zi era ca nou, se juca de parca nu se intamplase nimic.
Intre timp, vorbeam cu sora mea, eu fiind tot timpul blocata cand era vorba de pus nume, am rugat-o sa-i dea ea un nume. Si intr-o clipa, imi zice: Blue. Eu: wow sister! De unde iti vin asa spontan? Ea: Asa mi-a venit. Ce? Il pastrezi? Eu: numele sau motanul? Ea: ambele. Eu: da. Ea: Da, ce? Eu: Da, si numele si motanul!
Dupa o saptamana de la interventie, in timp ce ne linisteam dupa o zi de drumuri, in pat, intrasera breaking news… socant. Chiar breaking erau… ca ne-au zdrobit sufletele de tristete… un club luase foc in Bucuresti si deja erau zeci de morti si raniti.
Vestile au inceput sa curga, breaking news peste breaking news, numele victimelor erau peste tot pe social media si la TV, o multime dintre prietenii mei cautau raspunsuri. Atunci am gasit numele prietenei mele. Ea era una dintre victime. Ea, prietenul ei si sora ei…
De data asta eram eu cea care cauta cu disperare vesti, astepta raspunsuri… Ce vreau sa subliniez cu asta, este faptul ca in toata aceasta perioada Blue m-a simtit, iar acestea au fost momentele care au ramas stantate pentru o conexiune adevarata, reala, intre mine si el.
Am aflat apoi ca prietena mea fusese dusa la spital si ca era foarte grav. Nu mi-am pierdut speranta nicio clipa, pentru ea, prietenul ei si sora ei. Avem prieteni comuni astfel ca am stat uniti si primeam vestile la cald. Dupa o saptamana de chin, mi-am pierdut prietena…
In tot acest timp, Blue a venit la dragalit cand m-a simtit stresata, trista, plangand sau nervoasa. El m-a invatat inca o data ca pisicile sunt loiale, ca simt si ca vindeca in adevaratul sens al cuvantului, ranile noastre.
Acesta este inceputul unei povesti de salvare,o poveste pe care o traiesc intens in fiecare zi. Ma trezesc cu fatuca asta, il aud torcand in pat langa mine, sau noaptea pe la 3 crantanind din bolul cu bobite.
Simt, uneori, ca salvandu-l pe el, m-am salvat pe mine! <3
Blue astazi face 5 ani de cand este parte din viata mea!
Happy gotcha day, grasane! <3
